FRANCIS DESSART

De circa un deceniu, problematica păcii şi securităţii în Europa s-a modificat considerabil.

Fosta bipolaritate est-vest nu pare să mai aibă nici o realitate sau semnificaţie intrinsecă, deoarece despărţirea nu mai există.

Dispariţia unei supra-puteri comuniste a descărcat de orice sens o înfruntare de tip ideologic între Europa occidentală şi cea orientală.

Eu mă număr printre aceia care cred că semantica nu e niciodată neutră şi că folosirea cutărui sau cutărui cuvânt nu este fructul hazardului. Merită în acest sens să ne punem întrebări grave privitoare la termenii folosiţi, mai ales în presa numită internaţională, de către ziarişti şi analişti.

Astfel, această presă defineşte adesea pe şefii de stat din Europa de est sau din C.S.I. ca fiind „pro” sau „anti” occidentali. O întrebare simplă se pune de la început: din moment ce tabăra înainte numită „de est” nu mai există, ce poţi fi dacă nu eşti pro-occidental? Această întrebare, care pare simplistă, va servi drept axa de reflecţie prezentei analize.

Să ne întoarcem puţin înapoi. Pe vremea războiului rece, şi a semi-dezgheţului care a precedat dispariţia U.R.S.S., bipolaritatea Washington – Moscova sau în alţi termeni N.A.T.O. – tratatul de la Varşovia ilustra bine jocul de cuvinte conform căruia orice duet devine un duel.

Se impunea perspectiva unei multipolarităţi. Ridicarea Chinei ne permitea să o credem. Importanţa crescândă a unor ţări cum ar fi India, Brazilia sau Zaïrul de asemenea. Dar nu a fost cazul deoarece aceste ţări nu vehiculau nici un model ideologic special.

Mulţi şefi de stat ai lumii a treia au jonglat foarte abil cu divergenţele dintre cele două super-puteri, asociindu-se adesea cu una fără a o supăra prea tare pe cealaltă, pentru a-şi lăsa o portiţă de salvare. Unele regimuri totalitare au ales cutare sau cutare tabără mai mult de dragul unui alibi ideologic pentru dictaturile lor, decât ca o aderare asumată.

S-a căutat o a treia cale, dar sub acest titlu s-au adunat toate contradicţiile posibile.

După părerea mea, doar doi oameni de stat au acceptat o anume ri-goare în căutarea unei a treia căi. Unul la nivelul politicii sociale interne şi celălalt la nivelul relaţiilor internaţionale. Globalizarea sistemului nu s-a putut concretiza din cauza morţii celor două personalităţi în cauză.

Pe plan social, soluţia alternativă a fost reprezentată de justiţialismul definit de Juan Domingo Peron, preşedintele Republicii Argentina. Din păcate caracterul exemplar al peronismului nu a depăşit cadrul Americii Latine.

Cealaltă ilustrare a acestei căi a fost generalul Charles de Gaulle care, înaintea altora, a înţeles dreptul popoarelor la auto-determinare şi necesitatea de a se îndepărta de blocurile militare prea autoritare.

Desigur, ei pot fi criticaţi pentru una, alta, dar au acţionat cu un curaj politic real, calitate din ce în ce mai rară pe eşichierul mondial. Aspectul geopolitic al unei cercetări alternative îşi trăgea însă seva din scrierile sau din gândirea unui mare număr de filozofi sau politologi. Fără a le nuanţa aici, vom putea evoca de exemplu pe Pierre-Joseph Proudhon şi pe dife-riţii exponenţi ai socialismului francez ne-marxist: Léon Bourgeois cu so-lidarismul, Otto Strasser socialismul naţional german (dinainte de Hitler), Mahatma Gandhi, căruia îi uităm prea adesea implicaţiile politice ale gândirii sale spiritualiste. Diverse regimuri politice ale lumii a treia au încercat să îmbine afirmarea naţională şi justiţia socială în durul context al post-colonialismului sau neo-colonialismului. Numeroase au fost şi eşecurile datorate mai ales diferitelor tentative de recuperare de către S.U.A. şi U.R.S.S.-ul de atunci. Nu era greu să destabilizeze cineva o noţiune atât de vagă ca „nealinierea”, care era totuşi pozitivă şi concretă în ea însăşi, şi chiar indispensabilă. Manipularea actuală a evoluat de la o diplomaţie pentru iniţiaţi, spre o dominare mediatică a acestei nebuloase care este opinia publică mondială.

Sistematizarea pretextelor.

O înfruntare politică sau militară între două ideologii antagoniste implică o alegere politică clară, inclusiv o neutralitate clară. Dispariţia bipolarităţii (şi mai ales a oricărei posibilităţi de multipolarităţi) tulbură jo-cul alianţelor şi impune un conformism faţă de o „gândire unică” şi o anu-me noţiune de „politiceşte corect” .

Acest conformism ambiant uşurează o manipulare mondializată în legătură cu care nu sunt de prisos câteva exemple.

În timp ce înainte părea să existe o anumită împărţire a lumii, (ceea ce este o constatare şi nu o aprobare din partea mea), aceasta permiţând S.U.A. să debarce în Granada şi U.R.S.S. să intervină în Afganistan, unica putere mondială poate acum să se impună politic şi militar oriunde. Aces-te intervenţii sunt în general mediatizate la culme: presa americană (zisă internaţională) se găsea înaintea armatei pe locurile debarcării americanilor în Somalia. Ne pierdem în supoziţii privind rezultatele reale ale acestui „turism militar” sprijinit de unele ţări membre ale N.A.T.O. Singu-rul care a încercat să-şi salveze poporul a fost preşedintele Ibrahim Egal, care desigur a fost condamnat de comunitatea internaţională.

Rivalitatea (economică) între Irak şi Kuweit ar fi putut permite o exa-minare a frontierelor din zonă. Dar primejdia era prea mare. În ochii unora este preferabil să omori civili şi apoi să-i înfometezi printr-un embargo imoral, decât să efectuezi analize pertinente.

A impune un boicot moral împotriva Iranului, care susţine regimul talibanilor în Afganistan, era oare atât de greu pentru o ţară cum este S.U.A., sau avem de a face cu o alegere economică uşor de definit, dar fără nici o referire la drepturile omului?

Să faci pe jandarmul moralizator în întreaga lume şi totodată să res-pingi principiul mondializării justiţiei, la recenta Conferinţă de la Roma: iată o situaţie care ne permite să ne punem întrebări asupra pretextului moral al super-puterii.

Alibi-ul umanitar

Dacă un război ideologic sau naţionalist mai poate lăsa loc de alegere liberă a alianţelor, un conflict umanitar nu lasă nici o alegere. Să declanşe-zi un conflict militar sub pretext umanitar înseamnă aproximativ următoarele: Duşmanul nu respectă drepturile omului: noi intervenim din motive umanitare. Deci cel care nu ne aprobă este anti-umanitar, dacă nu inuman… Noi avem dreptate: acest lucru nici nu merită discuţie!

Dacă acest silogism ar porni de la o poziţie etică adevărată, nu s-ar pune practic nici o problemă. Dar realitatea este alta: în paşii evocaţi, as-pectul umanitar este un pretext şi îmbrobodirea opiniei publice este adesea pregătită de multă vreme prin presă şi prin anumite organizaţii internaţionale ne-guvernamentale. Să ne întoarcem deci în Europa: Fosta Republică Federativă Iugoslavă era incontestabil o ficţiune statală, dar nu mai mult şi nici mai puţin decât alte state din lume. A confunda dreptul popoarelor cu necesitatea unui teritoriu a fost greşeala de bază. Ar fi fost mai bine dacă toate popoarele în cauză s-ar fi reunit să încerce împreună să rezolve problemele comune, căci implozia unui stat înmulţeşte pro-blemele şi le exacerbează.

Diabolizarea actualei Iugoslavii este oare altceva decât un aspect al manipulării globale a falsei comunităţi internaţionale?

Iată din nou câteva reflecţii neconformiste:

– Cum poate N.A.T.O. să ceară ca armata iugoslavă să-şi părăsească propria ţară? Iugoslavia rămâne astăzi o federaţie (Serbia-Muntenegru) şi în fiecare parte a acestei federaţii există mai multe comunităţi etno-cultu-rale. Cazul albanofonilor din Kosovo nu este unic: există şi comunităţi maghiare, româneşti (sau aromâneşti) etc.;

– Dacă această comunitate internaţională nu recunoaşte existenţa unei Republici Kosovo, ea acceptă implicit că această provincie să facă parte din gruparea neo-iugoslavă. Cum poţi cere deci, altfel decât în glu-mă, unei armate să-şi părăsească propriul teritoriu? Cum poate telespectatorul să se lase înşelat de seria de imagini arătând mizeria (reală) a civililor din Kosovo şi totodată impecabila armată independentistă a Kosovo-ului în uniforme noi-nouţe şi cu arme tot atât de noi? À propos, de unde vine acest echipament? Să se fi făcut colectă pentru el, cum s-a făcut pentru ajutorul umanitar acordat civililor?;

– Cum să nu strigi că are loc o manipulare, atunci când auzi că de-functul capelan al unui regim fascist din cel de-al doilea război mondial este beatificat cu mare pompă de către un om al bisericii care se doreşte a fi garantul moralităţii publice mondiale?

Îmbrobodirea opiniei publice este flagrantă!

Domnia confuziilor

Lipsa de informare a popoarelor din Răsăritul Europei pare să convină anumitor interese.

O confuzie savant întreţinută, neoficial desigur, permite unor politicieni să promoveze confuzia între Europa, cu cele două instituţii ale sale (Uniunea Europeană şi Consiliul Europei), iar pe de altă parte Europa şi organizaţia atlantică dirijată de partea cealaltă a oceanului.

Se dovedeşte aici o dublă minciună: pe de o parte este minţită opinia publică vest-europeană asupra realităţilor est-europene; pe de altă parte sunt minţite popoarele din Est promiţându-li-se panaceul euro-atlantic.

Nu am nevoie de nimeni pentru a cunoaşte perfect, din interior şi din străfundurile fiinţei mele, sufletul est-european. Constat că atunci când interese străine impun unor ţări din Estul Europei cheltuieli ameţitoare şi suprarealiste, pentru a-şi adapta armata la normele N.A.T.O., nu mai sunt chipurile bani pentru pensionari, handicapaţi, spitale, orfelinate şi oameni ai străzii! Nu este vorba de o analiză ideologică, ci de bună credinţă… Ajunge să priveşti în altă parte decât pe culoarele hotelurilor de lux. Drepturile omului, atât de des invocate pentru a şantaja Belgradul, sunt dintr-o dată uitate, iar drepturile popoarelor implicate nu mai inspiră aproape pe nimeni…

Unii sunt vinovaţi de a fi avut dreptate primii!

În faţa unei opinii publice anesteziate, apar în Europa de Est câţiva rari oameni politici care au curajul de a refuza să se definească, după cum le dictează străinătatea (dubla străinătate: faţă de ţara în cauză şi faţă de continentul european). Pentru a-i critica, mediile de informare îi tratează drept populişti, neo-comunişti sau ultra-naţionalişti, amestecând toate criteriile.

Şi iarăşi se produce marea manipulare: aceşti oameni politici sunt victime ale unor defăimări orchestrate, pe baza unei tactici a cărui strategie nu este greu de ghicit.

După ce a redactat, primul, un raport foarte bine documentat împo-triva practicilor mafiote, a corupţiei şi traficului de droguri, preşedintele Republicii Belarus, Alexandr Lukaşenko este ţinta unei campanii de calomniere atât din Vest cât şi din Estul Europei.

De îndată ce este vorba de Belarus, sunt aplicate practici absolut contrare dreptului internaţional şi diplomaţiei. În unele capitale occidentale se deschid contra-ambasade ale Belarus, gestionate de opoziţia belorusă (o minoritate acrită în urma înfrângerilor sale în alegeri şi referendumuri). Această opoziţie oferă posturi oficiale împotriva reprezentanţilor oficiali la reuniunile O.S.C.E.! O constelaţie de fundaţii particulare de aceeaşi sorginte, ajută proiectele de destabilizare a statului Belarus, manipulând organisme inter-guvernamentale împotriva naţiunii acestui stat, exact cum procedau aceleaşi fundaţii în statele balcanice în ajunul războiului. Sunt în joc aceleaşi interese şi nu acelea ale popoarelor! Cum putem considera faptul că un eminent membru de onoare al uneia dintre fundaţiile respective se află totodată în fruntea unei fundaţii numai din orbi? Opinia publică, zisă mondială, să fie toată făcută numai din orbi?

O deturnare a atenţiei

Ideea europeană este un ideal foarte respectabil la care mă raliez cu multă bucurie. Totul este să definim la fel termenul de „Europa”: căci aici se poate alege un aspect şi contrariul său. Dacă nu suntem cumva constrânşi inconştient de veşnic prezenta manipulare a spiritelor!

Europa nu se limitează la cele 15 state membre ale Uniunii Europene, nici la cele patruzeci ale Consiliului Europei.

Există un tot al civilizaţiei europene în care coexistă diferite culturi, sensibilităţi şi convingeri religioase. Este o jignire pentru popoarele din Estul Europei de a fi considerate ca nişte veşnici invalizi, incapabili să se descurce singuri, după cum ar fi nedrept să fie excluse din această Europă popoarele C.S.I.

Charles de Gaulle vorbise despre o Europă de la Atlantic la Urali, ba chiar, şi mai bine, de la Brest la Vladivostok. Şi pe bună dreptate!

O viziune euro-continentală a problematicii geopolitice pentru se-colul care bate la uşă implică nu doar o întâlnire pe picior de egalitate a statelor şi popoarelor din vestul şi estul continentului, dar şi includerea noului grup constituit de Comunitatea Statelor Independente.

Dacă ne uităm bine, o astfel de concepţie devine repede euro-asiatică, dacă includem în ea republicile din Asia Centrală. Şi aici ne întâlnim cu unele preocupări ale lui Mustafa Atatürk.

Constat de altfel că în jocul politico-diplomatic al unor actuale puteri se manifestă dacă nu un rasism, cel puţin o xenofobie dirijată contra ţărilor slave şi ortodoxe; şi mai ales contra celor care sunt şi una şi alta. Interese externe au încercat să împingă la conflict în Transnistria pe românofoni şi rusofoni. De fapt, caracterul artificial al problemelor ar fi permis mai degrabă o soluţie pe calea dialogului între cei în cauză. Guvernul de la Chişinău s-a orientat spre dialog şi aceasta îi face cinste. Dar unde era comunitatea internaţională atunci când mureau oameni nevinovaţi de ambele părţi ale Nistrului?

De fapt întrebarea pusă la început, se apropie de răspuns. Pentru a fi pro-occidental, în Europa de Est şi în C.S.I. trebuie să renunţi la suveranitate, să-ţi uiţi identitatea, să-ţi deviezi rădăcinile, şi să nu dai doi bani pe interesele reale ale popoarelor. Dacă refuzi, devii populist, adică ciuca bătăilor şi jignirilor.

Îmi permit în încheiere să pun întrebarea: în condiţiile actuale, popoarele din Estul Europei şi din C.S.I. sunt partenere sau ostatice ale redefinirii relaţiilor internaţionale; şi dacă am pus întrebarea în aceşti termeni, voi şi răspunde la ea!

Cei ce îşi bat joc de onoarea unui popor se joacă cu focul. Degeabapiromanul va da apoi vina pe pompieri.

Onoarea popoarelor din Estul Europei este cea a continentului întreg, dar a Europei din adâncuri: cea care şi-a păstrat sufletul. În ce-i priveşte pe cei care se iluzionează asupra necesităţii de a coopera activ cu un bloc militar, le pun doar o simplă întrebare: ca să se bată cu cine şi în interesul cui?

FRANCIS DESSART