FRANCIS DESSART

Continuând, deşi involuntar, să navighez contra-curentului, nu mă pot împiedica să emit nişte dubii asupra criteriului de democraţie care se impune opiniei internaţionale iar, în ceea ce priveşte democratizarea Europei de Est, după cât se ştie – pluripartitismul. Eu nu sunt absolut sigur că existenţa a numeroase partide politice ar fi realmente reflectarea unei voinţe populare intrinsece. Nu putem să nu vedem mai degrabă interesul unor grupe de presiune artificială, al unui sau altui grup parlamentar? Şi gândiţi-vă chiar că aceste partide au ajuns să confişte libertatea de gândire, de exprimare şi asociere, într-un fel de „deturnare a libertăţii”, care ar putea, după caz şi ţară, să dea câştig de cauză vechilor instanţe diriguitoare sau vechilor „tovarăşi de drum”, fie chiar a unor sfere străine, cosmopolite în sensul negativ al cuvântului?
Cititorii noştri să nu vadă în subsemnatul un partizan al unor sisteme cu partide unice. Partidul politic şi pluralitatea sa nu sunt decât nişte noţiuni limitate, în timp şi în spaţiu. Să privim experimentul social din Africa. Introducerea partidelor politice în ţările africane este o sechelă a colonizării sau a neocolonialismului care, departe de a favoriza democraţia, a zdrobit vechiul consens al democraţiei participative directe şi naturale, precoloniale. Este, deci, locul de a aduce noţiunea de partid politic la valoarea sa relativă reală şi de a nu-l sacraliza, din punct de vedere dogmatic.
Prea îndelungată vreme cei ce au crezut că Occidentul ar fi trebuit să se emancipeze de tutela politică a marei finanţe capitaliste, au privit lumea comunistă ca pe un exemplu. Acest exemplu s-a năruit astăzi, dar greşeala se repetă în sens invers. în Est, cei ce vor să-şi scuture jugul moştenit al stalinismului, găsesc modelul într-un Occident asexuat culturalmente, prin mediocritatea mediatică pan-atlantică! Mă gândesc la un exemplu. În 1967, vedeam la marginea magnificei statui dedicată reformatorului Jan Hus din Praga, plimbându-se studenţi cehi purtând drept podoabe enorme crucifixuri şi vechi decoraţii germane („Crucea de Fier”). O asemenea provocare nu era, în final, nimic altceva decât echivalentul oriental al studenţilor occidentali care arborau pe cămăşile lor, fabricate în SUA, portretele lui Stalin, Mao sau Che Guevara. Provocare chiar infantilă! În mod sincer, ce am putea pretinde unora sau altora? Dacă unii vă mint – în sistemul vostru politic – spunându-vă că sunteţi în paradis şi că infernul „este al celorlalţi”, în mod inconştient veţi crede invers şi veţi „zeifica” pe ceilalţi. Lipsă de nuanţă şi de sensuri dar, din punct de vedere psihologic, foarte logică.
A refuza vodka, pentru a nu bea decât Coca-Cola, nu este o soluţie. Să impuneţi tuturor Vodka-Cola, nici atât!

FRANCIS DESSART