FRANCIS DESSART

Ideea de bază a gândirii gandhiene este indiscutabil non-violenţa. Dar se întâmplă cu acest concept acelaşi lucru, ca şi cu multe altele: avem de-a face cu numeroase accepţii ale non-violenţei. În numele acestui ideal, unii şi-au trădat lupta iar alţii s-au dedicat în întregime ei. Aceste divergenţe nu decurg, după cum s-ar putea crede, din anumite nuanţe al spiritului lui Gandhi sau din interpretări eronate ale învăţăturii sale. În primul rând, Gandhi şi-a afirmat întotdeauna foarte clar convingerile, iar textele la care ne vom referi o dovedesc o dată în plus. De aceea, nu putem gândi că denaturările învăţăturii lui Gandhi sunt involuntare şi de bună credinţă. Pacifiştii europeni care prezintă gandhismul ca pe o teorie a pasivităţii, a păcii cu orice preţ, urmăresc un scop foarte clar. Militanţii care urmează astfel de lozinci servesc interesele foarte precise ale celor care profită de cinstea lor. Se impun câteva exemple, desigur: lozincile „Pace în Irak, în Iugoslavia…, în Orientul Apropiat…”, oricât ar părea de corecte, sunt demobilizatoare. In fond despre ce pace este vorba? Având în vedere că în toate cele trei situaţii avem de a face cu un raport de forţe între agresat şi agresori, este evident că o pace dreaptă trebuie să treacă prin victoria poporului care se apără împotriva agresorilor săi… Singurele lozinci acceptabile ar trebui atunci să fie: „Victorie forţelor naţionale”.

E drept că o asemenea victorie nu putea, logic, să fie decât rezultatul unei lupte violente. În nici un caz, nu poate fi invocat aici Gandhi pentru a condamna, complet sau relativ, luptele naţionale. O astfel de condamnare ar fi necinstită şi laşă. Nu declara oare dintotdeauna Mahatma că între laşitate şi violenţă singura alegere posibilă este violenţa? Problema este, deci, nu să dezvoltăm teoria non-violenţei, care reiese din întreaga viaţă şi operă a lui Gandhi, ci mai degrabă să analizăm substanţa politică a mesajului gandhian, adică relaţia sa cu violenţa luptelor de eliberare. Procedând astfel, putem nu numai să salvăm integritatea gandhismului, dar şi să-i redăm locul meritat în sânul teoriei şi al acţiunii.

Celebrul medic şi teolog Albert Schweitzer era conştient de aspectul negativ al filozofiei indiene. El scria: „gânditorii brahmanismului, ai teoriilor Samkya şi jainistă, ca şi principiile lui Buda propovăduiesc non-violenţa, pe care ei o numesc „ahimsa” şi o consideră a fi o morală sublimă. Or, această morală este imperfectă şi incompletă. Ea îi dă omului egoismul de a fi preocupat doar de salvarea pe care ar obţine-o printr-un mod de viaţă conform adevăratei cunoaşteri a naturii existenţei. Ea nu-i porunceşte omului în numele compasiunii, ci în numele unor teorii metafizice. Ea nu cere decât să nu faci rău, nu cere o activitate inspirată din noţiunea de bine…” Absenţa răului neînsemnând neapărat prezenţa binelui, non-violenţa nu poate fi redusă la absenţa violenţei. Dând acestei noţiuni caracterul ei pozitiv, Gandhi a pus capăt negativismului pe care Albert Schweitzer îl condamna pe bună dreptate.

În „Scrisorile către Ashram”, Gandhi preciza: „Non-violenţa completă este lipsa de rea-voinţă faţă de tot ce vieţuieşte. Non-violenţa sub forma sa activă este bunăvoinţa pentru tot ce vieţuieşte. Ea este iubirea perfectă…” desigur această iubire perfectă te obligă să lupţi împotriva a tot ce o poate primejdui. De aceea, Mahatma insistă asupra faptului că non-violenţa trebuie să fie activă, că ea este o luptă permanentă, o revoluţie în gândire şi acţiune. „Non-violenţa nu înseamnă să renunţi la orice luptă împotriva răului… Când ai avea de ales doar între laşitate şi violenţă, cred că aş recomanda violenţa…” Dar tot în „Scrisori către Ashram”, Gandhi se simte dator să precizeze că non-violenţa nu trebuie să fie apanajul celor slabi, al celor care oricum nu pot fi violenţi: „Condiţia prealabilă a non-violenţei este capacitatea de a lovi. Este o abţinere conştientă şi deliberată de la dorinţa de răzbunare pe care o simţi. Răzbunarea este totdeauna superioară supunerii pasive, feminine, neputincioase. Dar şi răzbunarea este o slăbiciune…” O non-violenţă activă implică un curaj indiscutabil; de aceea Gandhi „nu poate predica cu succes Ahimsa decât celor care ştiu să moară şi nu acelora care se tem de moarte”. Orice slăbiciune, renunţare, laşitate este sever denunţată de Mahatma care scrie foarte judicios: „Nu răutatea omului rău este primejdioasă, ci slăbiciunea omului bun”. Şi în altă parte: „Acei şi acele care vor să fie misionari ai păcii, trebuie să-şi dovedească mai întâi capacitatea de război. O naţiune care nu este în stare să se bată, nu-şi poate dovedi practic virtutea de a nu se bate. Nu deduc de aici că trebuie să ne batem, dar că trebuie să ştim cum să ne batem. Şi apoi, există cazuri în care violenţa este unica expresie posibilă a non-violenţei…” Gandhi propune deci o morală a acţiunii, căci „nimic n-a fost vreodată săvârşit pe acest pământ fără o acţiune directă”. Citim în acest sens în publicaţia Haryian din octombrie 1938 că „nu există curaj mai mare decât refuzul absolut de a îngenunchea în faţa unei puteri pământene oricare ar fi ea, dar este important să o faci fără amărăciune”. Poate părea ciudat să dezvolţi justificări privind violenţa revoluţionară, violenţa opusă violenţei, aşa cum le-a definit apostolul non-violenţei. O astfel de voinţă nu este în nici un caz o apologie a violenţei, ci pur şi simplu dorinţa de a-i da lui Gandhi adevărata dimensiune, cea de slujitor al omului liber, gata să sacrifice tot, chiar şi ideile sale pentru libertate. Dar această libertate, care implică sacrificii, nu cere o sanctificare a violenţei ca unică soluţie sau scop în sine. Când Gandhi scria în „Hind Swaraj” că „uneori otrava serveşte drept remediu contra otrăvii”, el se referea la această voinţă de a nu predica violenţa, ci de a o înţelege doar, atunci când ea este necesară şi de a chema poporul la ea, atunci când este unica soluţie: „în ciuda ataşamentului meu faţă de non-violenţă, dacă aş avea de ales între a asista neputincios la haos sau la o sclavie perpetuă n-aş ezita nici o clipă să spun că prefer să vad haos în India, decât să vad sclavie zi de zi…” Mai mult chiar decât atât, Mahatma mărturiseşte că „cei care au comis violenţe din raţiuni politice, se pot considera dacă nu la fel de înţelepţi, cel puţin animaţi de acelaşi spirit de dragoste şi de sacrificiu de sine ca mine însumi”. În acelaşi spirit, el nu ezită să afirme: „credinţa mea în non-violenţă nu numai că nu mă împiedică ci mă obligă să mă asociez cu anarhiştii şi cu toţi aceia care cred în violenţă”.

Nehru, discipolul şi continuatorul lui Gandhi, creionează câteva trăsături ale personalităţii maestrului său spiritual¹² (J. Nehru: Viaţa şi închisorile mele): „Rebel din naştere, având mai mult sau mai puţin filozofia unui anarhist… revendicându-şi titlul de „democrat înnăscut”… revoluţionar dorind răsturnări profunde şi care nu se speria de fel de consecinţele acţiunii sale… personalitate unică, căreia nu-i puteai aplica nici scara curentă a valorilor, nici canoanele obişnuite ale logicii …”. Această ultimă judecată se poate de altfel aplica tuturor celor care, înzestraţi cu o misiune morală sau religioasă, au fost nevoiţi să se ocupe de politică, pentru ca aceasta să rămână curată, atât cât se poate. Ne vin în minte Savonarola care a făcut din Florenţa Renaşterii prima dictatură cu adevărat populară, Padraig Pearse care a ridicat Irlanda împotriva colonialismului englez şi atâţia alţii, al căror mesaj este indisociabil de o influenţă morală deosebită.

FRANCIS DESSART