FRANCIS DESSART

Scriitor românofon şi francofon, Virgil Gheorghiu (1916 – 1992) nu a avut întotdeauna succesul pe care l-ar fi meritat unele dintre operele sale, chiar dacă „A douăzeci şi cincea oră” a devenit un film celebru şi foarte incomod. O parte a criticii a salutat totuşi în el pe „martorul cel mai pătimaş al epocii noastre” .

Ziarist, diplomat, apoi scriitor în exil, Virgil Gheorghiu era fiu de preot şi a fost el însuşi hirotonisit în 1963 preot al bisericii ortodoxe, apoi episcop în 1971, prelat al Patriarhiei ecumenice a Constantinopolului. Opoziţia sa faţă de comunism era cunoscută, dar se exprima adesea într-un mod relativ detaşat de faptele înseşi, căci, instalat la Paris îndată după război, el nu trăise niciodată în Republica Populară, apoi Socialistă, Română. Mai puţin cunoscută de marele public a fost opoziţia lui faţă de sionism şi, mai ales, cea foarte radicală faţă de americanism. Antiamerican şi mândru de asta, Monseniorul Gheorghiu avea obiceiul să spună: „ame-ricanii sunt duşmanii mei automaţi” ! Patriot român cinstit, el nu dorea să vadă Europa de Est vândută înaltei finanţe cosmopolite. N-a trebuit mai mult pentru ca să fie tratat sistematic drept „antisemit” sau „fascist” de către intelectualii stângii aristocratice şi drept „provocator” de către drea-pta pro-atlantică.

În 1972, Virgil Gheorghiu publica în franţuzeşte un roman intitulat „Ochiul American”, roman de acţiune, suspans, politică-ficţiune şi gândire geo-politică. Editorul (Plon) preciza: „nici o dată autorul celei de a douăzeci şi cincea ore nu a demonstrat şi denunţat cu o mai mare acuitate mecanismul şi ororile universului nostru materialist şi ştiinţific, opunându-i o lume a misterului, a iubirii şi a spiritualităţii” .

În echivoca noastră epocă, în care S.U.A. îşi închipuie iarăşi că pot face orice, peste tot şi împotriva tuturor – de la Belgrad la Bagdad – nu strică să atragem atenţia asupra aspectului vizionar al acestui „Ochi al Washington-ului”, din care unele extrase au valoarea celor mai bune ana-lize mondiale.

America a creat civilizaţia tehnologică a secolului XX după modelul uzinelor Ford şi General Motors. Toţi oamenii civilizaţi, toţi cetăţenii acestei civilizaţii sunt piese sociale. Piese înlocuibile şi interschimbabile. Cu astfel de cetăţeni, maşina socială funcţionează la capacitatea ma-ximă. Dar în expansiunea ei planetară, America întâlneşte şi „oameni necivilizaţi, fiinţe omeneşti, persoane care nu fac parte dintr-un tot, fiecare dintre ei fiind el însuşi un tot. Aceste persoane necivilizate au rămas aşa cum le-a făcut mâna lui Dumnezeu. Fiecare este unic şi de neînlocuit (…). Aceste fiinţe umane trebuie neapărat să devină unităţi standard (…). Oamenii trebuie să aibă dorinţe uniforme, gusturi uniforme, nevoi uniforme. O respiraţie uniformă şi o viteză uniformă.

Tinerilor de pe toate continentele, sateliţii americani ajutaţi de radi-ouri, televiziuni, presă, reviste şi tonomate, le azvârle discuri cu muzică. Mass music, pop music, mob music. Muzică de mase, muzică pentru proşti, muzică preistorică. Tinerii celor cinci continente se adună în jurul pick-up-ului şi saltă pe ritmuri americane.”

„Fără emoţie. În mod mecanic… Americanul nu este un om ca toţi ceilalţi.Este un mass man. O unitate în sânul masei. O piesă de schimb din mulţime. Singur, el nu este nimic. Pierdut, departe de mulţimea lui, el nu ştie să trăiască, să gândească, să simtă prin el însuşi. O piesă de maşină nu este o maşină. O roată nu este o căruţă. Iar el nu este decât o rotiţă, un uti-lity man” .

După aceste observaţii tăioase, devenind puţin mai liric dar nu mai puţin lucid, Virgil Gheorghiu pune pe cutare sau cutare personaj din car-tea lui să spună următoarele:

„Acum începe domnia americanilor. Creatorul nostru ne-a promis raiul şi viaţa veşnică în cer, după moartea noastră. Americanii ne oferă un rai mecanic (…) aici şi acum (…). Copiii noştri o vor duce greu. Cât era de plăcută viaţa sub ochii lui Dumnezeu! El e filantrop, ne iubeşte! Să trăieşti sub ochii (…) Washingtonului trebuie să fie groaznic. Bieţii copii! (…) Idila teologică a omenirii, vârsta de aur a gintei umane, în care oamenii îşi onorau Tatăl ceresc, s-a sfârşit (…). Copiii noştri vor trăi zile îngrozitoare sub privirea lui Iuda, privirea stăpânului, ochiul american” .

Adresându-se deci americanilor, unul dintre eroii lui Gheorghiu spune: „tot ce atingeţi voi moare. Totul devine cenuşă şi deznădejde la apropierea voastră. Voi transformaţi pământul în cimitir. Voi creaţi întu-nericul. Sunteţi creatori ai lucrurilor opace şi nevii. Voi sunteţi adoratorii materiei moarte, ai efemerului şi ai perisabilului momentan. Voi stingeţi peste tot lumina şi viaţa. Voi micşoraţi popoarele, naţiunile şi fiinţele omeneşti, amputându-le, educându-le doar la dimensiunea lor materială şi perisabilă. Voi sunteţi mutilatorii fiinţei umane.”

La sfârşitul cărţii, atunci când personajul american se întoarce spre vaporul sau şi zăreşte lozincile care îi poruncesc să se întoarcă acasă, el exclamă: „Ce lozinci absurde… îmi spun să mă întorc acasă. Dar nu văd ei oare că eu aici sunt acasă? Numai eu sunt acasă aici. Ei nu. De acum înainte noi suntem acasă peste tot. Locuitorii de aici nu mai sunt la ei acasă!” Putea găsi cineva un final mai bun (sau mai rău) care va oferi desigur drept subiect de meditaţie amară iugoslavilor sau irakienilor, sau atâtor alte ţări în care prezenţa imperială este asigurată de înalta finanţă transnaţională? Fapt este că lozincile politice şi chiar diplomatice împotriva hegemoniei S.U.A. nu sunt de ajuns. Este necesar acum, cât se poate de urgent să întreprindem o des-americanizare mentală; să scăpăm de aceas-tă poluare pro-atlantică, care profanează toate valorile noastre tradiţio-nale, în toate colţurile unei planete care merge prost!

Era oportun să dezgropăm din biblioteci aceste pagini ale Monse-niorului Virgil Gheorghiu care şi-au păstrat, din păcate, o tragică actualitate. Aceste câteva reflecţii vor servi drept repere axiologice necesarei rezistenţe culturale şi spirituale împotriva „sectei Imperiului” .

FRANCIS DESSART