UN PROFET AL „RECONQUISTEI”

F R A N C I S D E S S A R T

(n. 26 dec. 1948), personalitate enciclopedică de renume mondial, autor de opere importante în domenii diferite, unele cu totul noi (geopolitică, noua ordine economică, naturală, irenologie, futurologie, pedagogie universalistă, ecologie spiritualistă, zooterapie). Enciclopedist, el îşi trage rădăcinile din Ardenii Walloniei dar acţiunea culturală se exercită impresionant. Formaţie culturală multiplă, urmând o tradiţie a unei Europe ne-oficiale în care stau alături Sf. Francisc de Assisi, dr. Albert Schweitzer, Sf. Serafim de Sarov, Chevillon, A. Kastler. Fost Professeur-visiteur la Universidade Moderna (Lisabona), membru pe viaţă la „Académie Européenne des Arts“ (secţia Litere) membru titular la World Academy of Arts & Sciences (USA) • Vice-rector UFI / ULI (Bruxelles) • Membru Advisory Board Ansted University (Malaysia) • Zeci de titluri şi onoruri, de mare rezonanţă şi cu caracter ştiintific, academic şi religios, în peste douăzeci de ţări ale lumii • Opera impresionantă şi non-conformista de unde menţionăm: Une seule terre – une même vie: éléments pour une eco-irenologie, Elveţia (1995); Managementul relaţiilor cu publicul, România (1993); Protecţia mediului înconjurator şi administraţia publică: „aspecte politologice“ Moldova (1996); Universalist Pedagogy to build the future of humankind, Japonia (1997); Notre santé grâce aux animaux – Introduction à la zootherapie, Elveţia (1996); Animaux: amis et compagnons de notre vie, Elveţia (1999); Prevencion o proteccion, Spania (1999); L’Universum de l’éducation: la formation de l’avenir humain, Belarus (2003); L’Universalisme pédagogique, Bulgaria (2003) • „Reconquista“ (aparută la Bruxelles, în ediţie franceză, şi la Bucureşti, în traducere română, 2005) conţine studii şi eseuri publicate în jurul anului 2000 (unele – în 2003 şi 2004) oferind o radiografie tulburătoare a lumii contemporane şi o soluţie a crizelor acesteia. Pregăteşte mai multe cărţi importante, între care menţionăm „Rezistenţa intelectuală“, „Om şi Animal“ şi „L’Armenie, la sentinelle de l’Europe“, care vor apărea în cursul acestui an, la Bucureşti, Bruxelles şi Minsk

FRAGMENTE DIN „RECONQUISTA” – PENTRU CE SĂ DE-SPIRITUALIZAM EUROPA ?

Civilizaţia europeană şi culturile populare

Pas cu pas, insidios chiar, mai multe ţări europene şi chiar Uniunea Europeană lansează legi, reglementări sau directive împotriva acelei sensibilităţi spirituale care a făcut măreţia civilizaţiei europene, a Europei reale – deci trans-uraliene – care nu se limitează, nici în timp nici în spaţiu, la câteva organizaţii interguvernamentale actuale. Un document adoptat la Lisabona, în urma unei reuniuni, provocase deja o reacţie viguroasă a lui Jacques Delors, fost preşedinte al Comisiei Comunităţilor Europene, care regreta absenţa oricărei referinţe religioase şi spirituale în definiţia Europei. Cu actualul proiect de Constituţie europeană (încă proiect, să nu uităm), unele cercuri au tergiversat atât că s-a încercat o diferenţiere între spiritualitate şi religiozitate pentru a încurca urmele şi a păcăli, încă o dată, opinia publică în numele democraţiei. Să credem oare că însuşi cuvântul „religie“ provoacă alergie intelectualilor autoproclamaţi ai „gândirii unice“ şi dascălilor de „politiceşte co-rect“? După ce nici Stalin, nici Enver Hodja nu au reuşit să dezrădăcineze cu forţa sentimentul religios al poporului lor, democraţiile occidentale sunt pe punctul de a reuşi, atât la ele acasă, cât şi în Europa de Est, care a-bia îşi regăsise sufletul, niciodată pierdut de altfel. Nu suntem atât de nai-vi încât să nu ştim care sunt cercurile acuzate. I se atribuie cancelarului Schröder ideea, exprimată în şoaptă, că el nu este împotriva religiei, dar pentru o societate în care religia să nu mai fie necesară. Fără comentarii. Jules Ferry, la vremea lui, fusese cel puţin mai clar în exprimare, când a strigat cu ură: „Republica este pierdută, dacă statul nu se descotoroseşte de biserică“ . Naţionaliştii arabi creştini, ca ortodoxul dr. Michel Aflaq, fondator şi principal ideolog al partidului Baath, avuseseră meritul de a-şi fi respectat majoritatea musulmană. Unele minorităţi ar trebui să-şi amintească de faptul că au datoria de a respecta majoritatea, respectul netrebuind să fie în sens unic. Astfel, Aflaq îl califica pe Muhammad drept profet arab. Or, gânditorii noştri vor să anuleze acum şi aici două milenii de creştinism (fi-xate pe baze celto-druidice şi şamanice) şi să ne terfelească istoria de la Glastonbury la Vladivostok. Oricâte erori ar fi>>> continuarea aici >>>

FRAGMENTE DIN „ITINERARIUL SPIRITUAL AL LUI GANDHI” – APORTUL LUI GANDHI LA O „TEORIE A ELIBERĂRII GLOBALE”

Ideea de bază a gândirii gandhiene este indiscutabil non-violenţa. Dar se întâmplă cu acest concept acelaşi lucru, ca şi cu multe altele: avem de-a face cu numeroase accepţii ale non-violenţei. În numele acestui ideal, unii şi-au trădat lupta iar alţii s-au dedicat în întregime ei. Aceste divergenţe nu decurg, după cum s-ar putea crede, din anumite nuanţe al spiritului lui Gandhi sau din interpretări eronate ale învăţăturii sale. În primul rând, Gandhi şi-a afirmat întotdeauna foarte clar convingerile, iar textele la care ne vom referi o dovedesc o dată în plus. De aceea, nu putem gândi că denaturările învăţăturii lui Gandhi sunt involuntare şi de bună credinţă. Pacifiştii europeni care prezintă gandhismul ca pe o teorie a pasivităţii, a păcii cu orice preţ, urmăresc un scop foarte clar. Militanţii care urmează astfel de lozinci servesc interesele foarte precise ale celor care profită de cinstea lor. Se impun câteva exemple, desigur: lozincile „Pace în Irak, în Iugoslavia…, în Orientul Apropiat…“, oricât ar părea de corecte, sunt demobilizatoare. In fond despre ce pace este vorba? Având în vedere că în toate cele trei situaţii avem de a face cu un raport de forţe între agresat şi agresori, este evident că o pace dreaptă trebuie să treacă prin victoria poporului care se apără împotriva agresorilor săi… Singurele lozinci acceptabile ar trebui atunci să fie: „Victorie forţelor naţionale“. E drept că o asemenea victorie nu putea, logic, să fie decât rezultatul unei lupte violente. În nici un caz, nu poate fi invocat aici Gandhi pentru a condamna, complet sau relativ, luptele naţionale. O astfel de condamnare ar fi necinstită şi laşă. Nu declara oare dintotdeauna Mahatma că între laşitate şi violenţă singura alegere posibilă este violenţa? Problema este, deci, nu să dezvoltăm teoria non-violenţei, care reiese din întreaga viaţă şi operă a lui Gandhi, ci mai degrabă să analizăm substanţa politică a mesajului gandhian, adică relaţia sa cu violenţa luptelor de eliberare. Procedând astfel, putem nu numai să>>> continuarea aici >>>

„SĂ NU-L TRĂDĂM PE GANDHI”

Această concluzie nu-şi are rostul… Mesajul lui Gandhi trăieşte fără limite în timp şi spaţiu. Gandhismul evoluează continuu. De fapt Mahatma n-a stabilit nici o dată dogme imuabile. Doctrina sa are o bază morală permanentă care este evident non-violenţa. Dar, aşa cum am văzut, această non-violenţă nu este nici ea o dogmă. Aplicarea şi înţelegerea ei depind de realităţile momentului. Nu face nimeni referire la Gandhi cum se făcea la Marx sau la diferitele accepţii ideologice ce nu trăiesc decât într-o anumită rigiditate integristă. Să nu-l trădăm pe Gandhi… înseamnă să înţelegem ca şi el că non-violenţa este un concept de acţiune concretă, un răspuns la violenţa primitivă. Această violenţă de bază poate fi un gest sau o stare. O situaţie de oprimare socială sau naţională este o stare de violenţă împotriva căreia nu obţii rezultate decât printr-o acţiune directă. Non-violenţă sau contra-violenţă, deci… însă acţiunea împotriva acestei violenţe poate fi şi ea violentă, de o violenţă tranzitorie. „Să nu-l trădăm pe Gandhi“ înseamnă să fim fideli angajamentelor sale politice, care implică o căutare a unei lumi de justiţie socială şi de emancipare a naţiunilor, într-un cuvânt – o ideologie specifică. „Să nu-l trădăm pe Gandhi“ înseamnă în sfârşit să avem o viziune globală a fenomenului imperialist. Imperialismul este un termen pe care este primejdios să-l foloseşti la singular. Dacă fiecare epocă asistă la înflorirea unui imperialism dominant, epoca modernă are tristul privilegiu de a suporta mai mulţi concurenţi şi parteneri deodată. Nu trebuie să uităm celelalte imperialisme de mai mică anvergură dar la fel de apăsătoare. Este oare nevoie să mai insistăm în plus asupra denunţării energice exprimate de Mahatma în privinţa ideologiei sioniste şi a consecinţelor ei? A-l trăda pe Gandhi>>> continuarea aici >>>

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

T R E I    O P I N I I    D E S P R E

„ITINERARIUL SPIRITUAL AL LUI GANDHI „

Eseul lui Fr. Dessart despre „gandhism“, l-am citit de doua ori. Îl judec doar din punctul de vedere al conţinutului moral – filosofic şi trebuie să îl felicit pe autor pentru că a reuşit să facă o sinteză aşa de clară şi profundă. Eu am încercat, de mai multe ori, să atrag atenţia lumii în această direcţie (chiar şi în cartea mea „Omul ca maşină”), dar nu cred că am reuşit. Ce vreau să spun este că îi înţeleg perfect obiectivele şi rostul ediţiei româneşti şi-mi dau seama că acest eseu trebuie să ajungă la cât mai mulţi cititori, pentru că este important şi, pentru România, vine tocmai la momentul potrivit. Chiar dacă sunt multe elemente utopice în gândirea lui Gandhi, acestea sunt oricum utopii accesibile, posibile. Lumea, fiinţa umană, „omul-maşină“, poate că nu au ajuns la acel nivel de conştiinţă de care vorbeşte Gandhi şi despre care şi eu am scris („omul obişnuit nu are conştiinţă proprie“ etc.), dar înspre acolo trebuie să năzuim. Lumea trebuie ajutată să-şi deschidă ochii şi astfel de eseuri ar trebui scrise cu repetitudine şi distribuite universal.

Dr. Dimitrie Grama (Danemarca)

Am citit eseul despre Gandhi al lui Francis Dessart, un autor curajos ce înfruntă aroganţa westului. Despre Gandhi am scris şi eu în cartea mea „India Magică“. „Un demn urmaş spiritual al lui Mahatma Gandhi a fost Periyar E.V. Ramasamy (1879-1973), supranumit Profetul Noii Ere şi Părintele Mişcării de Reformă Socială.“ De fapt, revoluţia lui Gandhi, nerevoluţionară, se încadrează perfect în genul paradoxismului social-politic. Am citat aforisme de-ale lui. Ignorând şi neascultând de cotropitori, el a reusit să-i înfrângă.

Prof. dr. Florentin Smarandache (SUA)

Gandhi, de ani de zile, este unul dintre principalii mei „eroi“ (alături de el îl aşez, în aceeaşi categorie, pe Nelson Mandela). Cu toată siguranţa că mesajul lor este cel ce trebuie urmat şi unora ca „noi“ s-a adresat el. În context, mimarea „europenismului“ este ridicolă. Maimuţăreală prostească, slugărnicie fără rost, prostie.

În privinţa lui Gandhi şi a mesajului lui îmi amintesc că am citit într-un jurnal al lui Mircea Eliade (mai înainte de a fi devenit „prea vestit”) că în vizitarea Indiei şi în vremea statului său acolo l-a uluit similitudinea de comportament cultural a localnicilor cu cea a Românilor. Sunt în întregime convins că spusele acelui mare om (Gandhi) sunt calea de urmat.

Alexandru Nemoianu (SUA)

OPINII DESPRE AUTOR – JACQUES DAUER

POZIŢIA „GAULLISTĂ” ASUPRA ISTORIEI

Când un personaj de calitatea profesorului Francis Dessart reia, într-o lucrare, un anumit număr de articole apărute în diferite publicaţii, este extrem de interesant. De fapt, se poate constata evoluţia gândirii sale, aportul reflecţiei între două scrieri.

Nu trebuie niciodată să căutăm contradicţia. Cine dintre noi nu se contrazice niciodată? Cine, prin fapte noi sau prin explicaţii mai atente, nu dă o nouă aprofundare, nu dă o nouă abordare printr-o gândire totdeauna trează? O lectură a unui text – şi în această lucrare în multe dintre ele – trebuie să ne aducă mai mult discernământ şi să trezească prudenţa propriilor noastre sentimente. Mulţumită acestei cărţi, profesor Francis Dessart ne convinge de propria noastră vivacitate pentru a înţelege lumea.

Putem să fim în dezacord cu autorul dar nu putem să nu-i recunoaştem rigoarea sa şi virtutea – în sensul literal al cuvântului. El are o poziţie „gaullistă“ asu-pra Istoriei, şi, prin aceasta, chiar asupra lumii întregi, dar în acelaşi timp el ne aminteşte că, pierzând cunoaşterea ontologică a fiinţei, ajungem la materialismul posesiei.

JACQUES DAUER

Preşedinte „Académie du Gaullisme“

OPINII DESPRE AUTOR – ABDELKADER RAHMANI

UN OM AL „CULTURILOR DESFĂŞURATE”

Profesorul Francis Dessart este un prieten şi reprezentantul meu la „College International du Tiers-Monde“ . Nu voi enumera aici numeroasele sale titluri ce reflectă lupta lui necontenită. Noi urmăm, împreună, acelaşi drum presărat de trandafiri şi spini. Pentru cine nu îl cunoaşte, este destul de greu să-l defineşti. Căci este un om al culturilor desfăşurate, căruia i se potriveşte cel mai bine ima-ginea unei frumoase rodii întredeschise, cu multiple seminţe atât de strâns legate încât ne-ar trebui un pumnal ca să le separăm şi să le desfacem pedunculii lor atât de amari. Ele dau un înţeles profund misterului naturii creative: aceea care leagă prin solidaritate, cea care dezleagă prin libertate. În acest fel am conceput epigraful „Colegiului Internaţional al Lumii a Treia“: „În Unul este Totul, în Tot este Unul“ . Seminţele unei rodii (care, în franceză, se spune grenade) sînt savuroase dacă ştim cum să le desfacem; pedunculii ei sunt amari. Pana lui Francis, cu care scrie, este delicată, subtilă pentru cunoscători; amară pentru ignoranţi, cei care dispreţuiesc acele adevăruri pe care nici nu vor să le cunoască. Ea informează, comunică şi transmite o cunoaş-tere universală. Nici culoarea pielii, nici spiritul „étriqué“ şi nici>>> continuarea aici >>>

ARTUR SILVESTRI DESPRE FRANCIS DESSART: „MESAGERUL”

Cîteva gînduri despre profeţie

Pe la mijlocul verii lui 1990, am primit la redacţia ziarului „Naţiunea“ pe care îl conduceam în acea vreme, la Bucureşti, un pachet conţinînd mai multe articole desprinse din publicaţii răzleţe şi cîteva eseuri dactilografiate la maşina de scris, împreună cu o scrisoare venită din Belgia, de la Namur. Cel ce o iscălea – şi iscălea şi textele ce i se alăturau – era profesorul Francis Dessart, despre care auzisem vorbindu-se cîteodată, în discuţiile anterioare, în casa lui Iosif Constantin Drăgan, editorul ziarului, „cel mai bogat român de pe planetă“, cum i se spunea şi atunci. Despre profesorul Dessart, ce se evoca de către alţi cîţiva, puţini, intelectuali cu vederi europene şi fără nici un fel de complexe de inferioritate – ca şi mine, de altfel – privind originea, extracţia ori limba de exprimare, se vorbea cu respect şi cu un gen de preţuire necondiţionată, ca înaintea unui Învăţător ori a unui Misionar. Răsfoind corespondenţa ce mi se trimisese, m-am simţit deodată tulburat fără să-mi pot explica pe moment etiologia acestui sentiment şi am rămas pe gînduri în faţa numeroaselor pagini ce aveam de citit, pînă cînd, tîrziu, în noapte, le-am încheiat, clarificîndu-mă asupra semnificaţiei acestei opere neobişnuite. Era, ceea ce se şi întrevedea imediat, o acţiune intelectuală hotărîtă, precisă şi definită, ce aparţinea unui>>> continuarea aici >>>

ARTUR SILVESTRI DESPRE FRANCIS DESSART: „REVOLUŢIA TĂCUTĂ”

Opera de „enciclopedist eretic“ a lui Francis Dessart nu se rezumă la „Reconquista“ (2005) deşi aceasta este deocamdată capodopera lui în materie de filosofie a culturii şi cu probabilitate şi punctul cel mai înalt în vizionarea fenomenelor de ansamblu. Acesta fiind „nucleul originar“ în idee şi, deopotrivă, în metodă, rezultă că tot ceea ce o va completa însemnează examinare de detalii ori dezvoltari de schiţe ce doar se bănuiau ori nu îşi găsiseră decât sugestia fără a putea să se închege prin demonstraţie şi exemplificări. Adaosurile sunt posibile şi pot fi numeroase. Întâi de toate, ar fi extensiunea în geografic care ar însemna verificări de concluzii ce se evidenţiaseră în mediul european fără a se putea observa mai în lărgime fiindcă lipsea domeniul de aplicaţie. „Onoare naţională şi solidaritate umană“, subintitulată „Itinerariul spiritual al lui Gandhi“, completează materia din „Reconquista“ şi, până la un punct, îi dă mai mult specific căci aduce „cazul particular“ şi substanţa istoriceşte atestabilă; încheierea se întăreşte astfel prin document şi face să se reazeme teoria în biografic şi factologic. Schema rămâne însă asemănătoare. Şi aici, ca şi în studiile despre>>> continuarea aici >>>